Control asupra privirii la televiziune și conținut de Internet din Iskra Angelova

Deja v-am povestit despre fiica mea Ani, care sa învățat că la vizitarea unui restaurant poate folosi telefonul meu fără limite ? Noi vorbim liniștit, iar Ani s-a cufundat într-o realitate paralelă, și .. în timpul mesei se aude un sunet –  asta deja nu este un sunet provenit dintr-un joc, ci un ritm electronic ”copilăresc” mecanizat chiar înfiorător. Îmi trag telefonul din mâinile lui Ani, dar ea zice: „Е, mă uit la puține ”prostii”, ce atât?!“ Dar ce anume Ani numește „prostii“?

Aici este momentul a începe a mă îngrijora.  Ea deja a învățat a căuta conținut în youtube și chiar dacă îl dezinstalez de pe telefon, ea îl accesează prin video-urile pisicii Talking Tom – o altă aplicație pentru copii. Ași povesti multe despre faptul că nu-mi place deloc conduita Chiar vă permite a-l loviți, cea ce consider că este ceva scandal. Dar iată că face și altceva – permite accesul gândului tehnic mai dezvoltat la întregul necenzurat și enorm youtube, care va arăta comorii voastre mici tot felul de video-uri, pe care și dumneavoastră ați văzut în curând. Adică, dacă vă uitați la știri și jazz – nu or fi cine știe ce probleme.  Dar între ele s-ar putea strecura câte ceva. Din acest motiv, întotdeauna trebuie să știți la ce se uită copii voștri. Cum ? Ar fi bine măcar să auziți.

Deocamdată Ani  se uită dora la … „prostii“.

„Prostiile“ sunt video-uri mici, filmate de copii însăși sau de părinții lor, în care alți copii se joacă cu jucării. Aceasta sună foarte inocent. Dar nu este. În loc de a ieși și a juca cu prieteni  sau a inventa însăși jocuri și a-și dezvolta astfel imaginația, copilul vostru trăiește într-o realitate virtuală (deseori filmată și sonorizată foarte râu), în care jocurile deseori devin ”rele”, nepermise, nevrednice. Am văzut și animații în care își bat joc de eroii preferați de copii – să zicem dintr-un film Disney. Le bat sau deseori și ei devin ticăloși și se comportă ”urât”.  

Nu este nimic râu în emoțiile rele, zic specialiștii, categoric și ele trebuie să regăsească expresia sa. Orice copil trebuie să poată fi uneori și „râu“. Dar vizualizarea unui conținut de Internet neverificat, creat de cine știe cine și cine știe cu ce scop, este exact acea ușa către eliberarea psihicului copilului vostru? Nu cred.  

Psihologul canadian Alison Schafer recomandă:

„Copiile din zilele de azi parcă se nasc cu capacitatea nativă de a se descurca cu lumea digitală. Părinții deseori întreprind măsuri foarte severe – excludere completă – pentru a-și asigura propriul sentiment de control asupra vieții și activitățile copiilor lor. Interdicțiile ar trebuie a ne fi învățat că politica de toleranța zero și ridicarea unor ziduri, doar îi învață pe copii a urca mai în sus, a ocoli sau a săpa.

Am ajuns la concluzia că cea mai bună politica este să fim cu ochii deschiși și în stare de alertă. Propun instruire și un dialog de nesfârșit cu copii.  Mai mult de oricând ei trebuie să se bazeze pe recomandările noastre, a respecta limitele noastre și a veni la noi când lucrurile se încurcă.  

Deseori copii nu zic părinților lor când văd ceva râu, când cineva necunoscut vorbește cu ei în net sau când devin obiectul unei agresiuni online, din frica că își vor aduce mai multe necazuri. Dacă educăm copii prin pedepse, punem copii în pericol.

Așa că lăsați amenințările mediilor, noi va trebuie să învățăm copii unui nou tip de siguranță, trebuie să fim părinții informați, care știu să pună limite, pe care copiii le vor respecta în mod conștient.

„Pregătiți, în loc de a preveni“ este motto-ul. Dumneavoastră nu puteți schimba lumea, dar v-ați putea pregătii copii a se mișca sigur în această lume.“

„Mami, nu mai privesc ”prostii”, promit! – își termină salata Ani. – Le pornesc o singură dată „Opa, gangnam style“ interpretat de Elza și Ana ! Foarte amuzant! Și sfârșit!“, face cu ochiul ca un complice ea. Și restaurantul întreg aude aceasta – sincer zis – un cântec dezgustător într-un aranjament și mai teribil. Toate privirile e întorc către noi. Ani sare bucuros în fața ecranului, iar părinții ei rușinați caută în farfuriile lor.

„Op, op, op, op“ țipă din ecran Elza, Ana și Olaf, care dansează la această piesă… De ce nu au gust copii ? Acesta este subiectul unei alte discuții. Este prea mult de explicat:-)