Supărare din Iskra Angelova

“Contribuim la fericirea copiilor noștri, dar nu suntem responsabili pentru aceasta.“

Alison Schafer

Toți părinții s-au confruntat cu această problemă – supărare, scântece sau plâns. Astfel copilul vostru își protejează dorințele și pozițiile în mod negativ. Cât de fermi ar trebuie să fiți pentru a vă impune voința fără violența – iată câteva idee de „comportament corect“, cu care ați putea întâmpina refuzul de cooperare și încăpățânarea comorii voastre scumpe.

„Mami, eu sunt Fetița neagră și nu voi ieși cu tine, nu voi mânca înghețată, nu mă voi legăna în leagănul, nici nu voi fi bună,“ spune Ani și se uită la mine cu acea privire, cu care se uită la mine când este foarte hotărâtă a face ceva și nu face glumă deloc. 

Apoi se aruncă pe canapea și începe a se supăra. (Ea a vrut să se uite la un filmuleț, iar eu i-am propus a ieși afară – oricum , cu acea climă a noastră din Londra, este singura zi în care nu plouă!)

„Nu, mami, nu ies, pentru că eu sunt Fetița neagră.“ 

(După povestea „Fetița din aur“, Fetița neagră însemnând cea rea, care nu ascultă, leneșă…)

Iar noi – toate mamele care ne iubim puternic copii știm cum asemenea declarație ar putea afecta direct inima și a dezgheța și cea mai tare gheață. După o asemenea amenințare, încerc să o liniștesc – „Nu, tu nu ești Fetița neagră, tu ești Fetița din aur…“ și ofer mită: „Îți cumpăr și ceva dulce, traversăm câteva bălți, o vezi pe Rada, conduci bicicleta…“ Eroare. Ea este fermă (deseori mult mai fermă de mine), și eu trebuie să fiu. Fermă.   

Copiilor le plac regulile și limitele

Oricât de incredibil ar suna. Dacă regula este că are voie a vizualiza câte un filmuleț pe zi – ea se obișnuiește cu aceasta și se conformează. Dar dacă regula se schimbă tot timpul în funcție de starea de spirit și gradul de ocupare al părintelui – azi am de muncă pentru 6 ore și o voi trimite în exil în fața televizorului – aceasta nu creează negocieri juste și reglementate reciproce și nu avem dreptul a ne supăra pe ea: astfel nimeni nu ar putea fi motivat, chiar și în vârsta de 4 ani, a respecta aceste reguli.

Încerc să fiu justă și a respecta cea ce am convent de comun acord, a-și ține la cuvântul, a nu minți și a explica orice decizie-rugăminte-solicitare adresată. Dar  uneori nu-mi pot controla nervii. Devin neajutorată și ordonez, țip, solicit. Rușinos.  Tatăl său zice că asta arată slăbiciunea mea și îi conferă sentimentul de victorie. Așa este.  

Mă adresez unei scriitoare – mama din Canada, Alison (Schafer) și citesc cuvintele calmante:   

„Fiecare părinte s-a confruntat cu ele – supărarea,  scântecele, plânsul, mințirea, înșelăciunea… și supărarea din nou. Dar, în toate cazurile trebuie să reținem că  

Orice conduită este orientată unei ținte și servește pentru un anumit scop.  

Doar copii descurajați se îndreaptă pe această cale creativă (deși greșită) și rolul nostru de părinți este a neutraliza această descurajare și a încuraja copilul,  a-l îndruma despre modul în care își poate soluționa problemele în mod constructiv și cooperativ. Deseori copiii nu pot găsi modalități pozitive de a–și întâmpina nevoile – noi trebuie să le construim pentru ei pentru a nu se ascunde în ambalarea conduitei rele.

Aflați care este problema  

Supărarea este o formă excelentă de forță pasivă, tacită. Scopul său este a vă pedepsi, creându-vă un sentiment negativ – deseori de vină sau de neliniște …

Comunicarea este cheia. Cum am putea ajuta copilul nostru a face față vieții, dacă nu știm ce îl supără ? Iată cum:

Ascultați activ: 

„Văd că ești dezamăgită. Am putea discuta despre asta ? Ași vrea a te înțelege.“

Odată ce înțelegeți punctul de vedere al copilului, reacționați în numele vostru, nu în numele lui…

În cazul nostru, aceasta ar trebuie să sune în felul următor:

În loc de a spune: „Nu te uita constant la filme, veți deveni un zombi,“ sau și mai urât:  „Nu te uita la filme pentru că eu zic asta !“

trebuie spus: „Cred că – deși ești foarte inteligentă și curioasă, dacă te uiți la mai mult de un filmuleț te vei obosi și inerva, iar eu știu cât de mult îți place a te juca afară și îți propun să ieșim afară ! Nu știu de ce ne mai pierdem timpul acasă la această soare minunată ! În curând vine toamna și vom putea sta acasă la infinit. Hai acum să ieșim afară. O să fie frumos.“

Cum ar trebui să reacționați dacă nici aceste argumente nu obțin un rezultat?

Este important a nu ceda pentru că astfel copilul va primi un semnal că prin supărare ar putea obține cea ce dorește. Pur și simplu l-ați putea neglija, supărarea de obicei necesită un public – rugați copilul a ieși sau dumneavoastră ieșiți din camera. 

Nu compensați – dacă credeți că copilul vostru este deprimat – dați-i un păhar de lapte cald, nu-i cumpărați cadouri, altfel acesta  va începe a  folosi starea sa de deprimare și va învăța o lecție greșită – că primește un cadou când se comportă urât. Dați un exemplu copilului vostru – gândiți vă dacă nu trebuie a vă supăra și dumneavoastră pentru a obține cele dorite?

Conflictul des de caractere vă va face mai nerăbdători și nu veți putea întotdeauna a strânge forța și nervi pentru a explica și apăra deciziile voastre în fața copilului mic, destul de categoric, care este în război cu dumneavoastră. 

Dar există și o știre bună – cu cât mai mult crește, cu atât mai cooperativ va deveni, deseori ați putea discuta și aspecte mai serioase, precum „De ce Pipi este atât de … neascultătoare și un fel grosolană, probabil chiar – îi lipsește educarea principală, un fel de – „nu-și poate dă seamă“ – toarce Ani cu o privire plină de admirație și cu ochii aproape închiși înainte de a adormi, micul meu pirat, scumpa mea Pipi… fără a înțelege cât de mult se aseamănă cu ea …

Dar, Pipi, draga mea Ani, nu se supără niciodată. N-ai observat?

„Da, mami. Pipi face tot ce vrea!“

Ce ași putea zice – așa este. Iată că Ani a cucerit din nou. ☺